<table cellspacing="0" cellpadding="0" border="0" ><tr><td valign="top" style="font: inherit;"><h2 class="title">Cine se teme de cetăţenia europeană pentru basarabeni?</h2>
      <h6 class="author">
        Dan Dungaciu      </h6>
                    <div class="field field-type-image field-field-author-photo"><div class="field-items"><div class="field-item odd"><img src="http://www.timpul.md/files/imagecache/author_photo/authors/1_2.jpg" alt="1.jpg" title="1.jpg" class="imagecache imagecache-author_photo"></div></div></div><p><strong>„O
cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să
înţelegem originile acestei confuzii legate de identitatea
moldovenească… Problemele identităţii moldoveneşti trec dincolo de
geografie şi cetăţenie; ajung chiar la nivelul limbii şi al
conştiinţei”.</strong></p>
<p><em><strong>(Louis O’Neil, „The World Street Journal”, 21 aprilie 2009)</strong></em></p>
<p><strong>Poticnirea Bruxellesului pe Prut</strong><br>Măcinată de
propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională demonstrează astăzi
că nu doreşte să intre în nicio bătălie majoră în numele vecinătăţilor
ei. Vrea <em>stabilitate</em>, nu <em>extindere</em>. Din această
perspectivă, Summitul Parteneriatului Estic (PE) de la Praga este un
veritabil test. RM va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va
reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu.
Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în PE - alături de state şi lideri
pentru care democraţia este doar un decor - spune multe. RM e plasată,
ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără şanse de integrare. Un
stat latin, cu proximitate euroatlantică, care vorbeşte o limbă
oficială a UE, cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri a <em>integrării fără europenizare</em> şi <em>stabilităţii fără dezvoltare</em>.
Asta înseamnă, de fapt, invitaţia RM la Summitul de la 7 mai. De azi
înainte, Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice,
ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan.</p>
<p><strong>Moldova cade de pe hartă. Dar cetăţenii ei?</strong><br>În
faţa acestei crase lipse de proiect faţă de RM, poziţia României,
exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul
ideii de cetăţenie română. Subiectul - ştim asta - stă deseori sub
semnul unor distorsiuni sau clişee. Doar un exemplu, din multele care
stau la îndemână şi care arată cât de falsă este percepţia noastră faţă
de asumările identitare din RM. În cadrul Barometrului de Opinie
publică (IMAS - IPP), fiind întrebaţi care e motivul principal pentru
care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, <em>48,5%
din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se
deplasa liber în România, 32% - pentru că se simt români, 10,2% -
pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% - pentru a pleca să
muncească peste hotare. </em>Asta spun cifrele. Problema este
următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că
basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se
bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că
ea este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, chestiunea acordării
cetăţeniei nu este încorsetată de niciun <em>aquis communitaire</em>
(după cum arată istoria UE sau recenta decizie a Franţei de a modifica
procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toate acestea, este nevoie ca
măsura să fie bine şi convingător argumentată, iar clişeele - eliminate.</p>
<p><strong>Nu este doar o problemă naţională</strong><br>Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este <em>naţionalizarea</em> excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii RM trebuie pusă în contextul <em>europenizării </em>RM,
ca o soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Acordarea
cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în
interiorul societăţii din RM care, din păcate, acum nu există. Şi nu se
vede deocamdată de unde ar apărea ea… E vorba despre acel factor
dinamizator ce mişcă societatea sau generează o tensiune pozitivă în
interiorul ei. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult mai
relaxat - psihologic, înainte de toate - pentru viitorul lui şi al
copiilor săi. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în
raport cu autorităţile, instituţiile şi birocraţia de stat - fie că
este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător - dispare ori se
diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o
protecţie - element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel
psihologic. Şi care nu trebuie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti,
dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au
înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar europenizarea şi
modernizarea merg atât de dificil...</p>
<p><strong>Nu „goleşte” R. Moldova</strong><br>Al doilea clişeu
ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli” RM.
Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special, ruşi.
Afirmaţia este aberantă, nu doar pentru că nimeni nu a făcut o
demonstraţie legată de ce anume ar genera un „exod” al ruşilor acolo,
dar şi pentru că statisticile din anii trecuţi arată limpede că aşa
ceva nu există. Dincolo de aceste argumente, afirmaţia că cetăţenia
română goleşte RM este o eroare. Nu <em>cetăţenia</em> goleşte RM, ci mecanismul <em>vizelor</em>
generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei
persoane nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă vrea să facă
asta, căci obsesia plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca
oricând. Prim urmare, chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai
probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo,
chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în
Occident sau în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când.
Această protecţie psihologică nu o are posesorul (doar) de viză pentru
UE - o viză ce nu se obţine uşor şi care, odată obţinută, nu ai
întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se
adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat de fiecare dată când
aplici, oriunde aplici.</p>
<p><strong>Nu are legătură cu problema transnistreană</strong><br>Al
treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita
soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi
filmul evoluţiilor acestui conflict, vom vedea că problematică
cetăţeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care insistă, totuşi,
asupra acestui lucru ar trebui să ne explice cum se face că, deşi
poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a
coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a
fost blocată, nu s-a sesizat niciun progres în soluţionarea
conflictului transnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate
condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism
din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de
România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi
rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei române de
soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă. În plus,
faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi
irelevant.</p>
Dacă ar fi să construim politici euroatlantice exclusiv pe ce spune
Igor Smirnov, ar trebui, ca prim lucru, să schimbăm formatul de
negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de <em>personae non-gratae</em>
în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici
ambasadorilor SUA şi al Cehiei din RM, precum şi reprezentantului UE
pentru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la
tratative.<br><br>Sursa: http://www.timpul.md/article/2009/04/23/1735<br></td></tr></table><br>